“In the End The Love You Take, Is Equal To The Love You Make”

Mi-ar place să spun într-o zi că nu-mi mai doresc să mă întorc în trecut să schimb ceva. De fapt joc un x și 0: azi sunt veselă, mâine am un regret. Nu-mi doresc nimic din trecut înapoi, nici măcar nu mai plâng că nu mai lacrimi. Și nici nu mai vreau s-o fac. Am ajuns să fiu îndeajuns de fericită și mulțumită cu ce am și să mă apreciez mai mult decât înainte, și pot sa afirm că asta a fost cu adevărat o lecție învățată. Și chiar de simt că nu mai am pe nimeni alături, nici nu mai dau 2 bani pe vorbe. Vorbe, vorbe, vorbe… cât de prost să fi să crezi vorbe? Îți spun eu că trebuie să fi prost ca mine. Și poate că-s prea dură cu mine uneori și mă judec aspru când greșesc, dar în unele povești pur și simplu trebuie să mă simt vinovată ca să mai fac un pas.

Lucrurile minunate nu se întâmplă atunci când am vrea noi, sau când le programăm  ci atunci când nu te aștepți. Cică minunile știu ele când să apară. Dar oare merită să crezi în ele? Și merită să crezi în sentimente și oameni? Eu zic că nu și viața a avut grijă să mă învețe asta prin cele mai dure lecții de până acum.

BUT IN THE END THE LOVE YOU TAKE, IS EQUAL TO THE LOVE YOU MAKE

Și sper să fie asta valabil pentru toată lumea.

PS: am ajuns să urăsc visele, pe cât de mult le iubeam și le interpretam înainte.

Advertisements

Moarte

Mi-ai frânt inima. Foarte bine. Eu m-am răzbunat cu  o crimă. Mi-am închis dragostea pentru tine într-un cufăr și am îngropat-o adânc în pământ. Era vie și se zbătea mai mult ca niciodată. Nu ști cât de mult mi-a plăcut s-o las să se sufoce încercând să iasă la suprafață, să iasă să grăiască mai mult ca niciodată. Și totuși am lăsat-o acolo până la ultimul ei suflu. Și-apoi în jurul locului unde a fost ea am ridicat un zid atât de mare și de puternic că știu că nimic nu l-ar putea dărâma. Și-acum nu mă mai doare dar ceva îmi udă chipul. Deschid ochii. A fost doar un vis. Sunt în camera mea și aparent nimic nu s-a schimbat.

Din ale vieții lecții

Primul impuls atunci când ești rănit de cineva este să te aperi atacând la rândul tău, să-ți descarci furia, dar n-are rost. Chiar nu are și știu că e greu totuși să întelegi asta. Cuvintele nespuse la timpul lor nu mai trebuie aruncate apoi. Nu o să îl faci pe celălalt să înțeleagă, să vadă, va vedea singur unde a greșit atunci când va fi cazul. Iar când cineva greșește, iar apoi îți cere iertare nu ți-l dori înapoi în viața ta niciodată pentru că cine greșește o dată o va face cu siguranță și a doua oară.

Eu de exemplu, am fost mereu cea care a rămas, cea care a așteptat și a sperat (până la un punct). Toți au venit și au plecat, mi-au făcut sufletul vraiște, făcându-mă să-mi pierd încrederea în oameni, în iubire, în prietenie. Dar de curând am început să fac curat și nu mă mai întreb de ce mi s-a întâmplat mie?. Pur și simplu cine va vrea să intre în sufletul meu va trebui să lupte și să-mi demonstreze că merită să fie acolo.

Cu câteva luni în urmă scriam articolul Atunci… în care spuneam asta:

…când iubeşti pe cineva, îl laşi să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu e lângă tine. Nu încerci să-l recuperezi jucând murdar. Singurul lucru pe care-l vei obţine va fi să-l îndepărtezi mai mult.

…când îţi doreşti fericirea cuiva, îl laşi pe el să aleagă, chiar de ţi se pare că greşeşte. Spune-i ce crezi dacă-ţi cere să-ţi dai cu părerea.

…când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare ai nevoie de curaj

…când ai pe cineva în suflet, şti că trebuie să fi puternic ca să poţi merge mai departe alături de el

…când simţi că nu mai poţi, mai tragi o dată aer în piept, te ridici şi întorci şi celălalt obraz.

Întorceam și celălalt obraz atunci, am făcut-o și după asta. Și cuvintele de mai sus descriu foarte bine ceea ce simt eu acum și anume curaj, resemnare și puterea de a merge mai departe. Și cum suntem în Săptămâna Patimilor țin să menționez că deși poate n-am iertat în totalite, mă simt liniștită și împăcată cu mine. Mai e o chestie. Cine mă cunoaște știe că am ogură de aur și de fiecare dată când spun ceva sau visez ceva se-ntâmplă. Dar asta am să o las în suspans.

Cu toţii ştim cât de uşor este să înşeli încrederea unui om. Am păţit-o fiecare dintre noi, sau am făcut asta la un moment dat. Şi mai ştim cât de greu e să recuperezi încrederea pierdută într-o secundă. Dar până la urmă toți am trecut peste decepții și am învățat lucruri din asta și a fost mai bine apoi. Eu am iertat greșeli poate de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane ce nu puteau fi înlocuite și să uit lucruri de neuitat. Am făcut multe lucruri din impulsivitate. M-au dezamăgit persoane ce nu credeam că vor face asta niciodată, dar la rândul meu am dezamăgit. Am îmbrățisat și am fost îmbrățisată pentru a fi protejată sau pentru a proteja. Am râs când nu puteam, mi-am facut prieteni pentru totdeauna, am iubit, am fost iubită de fiecare în felul lui, dar am fost și respinsă sau am respins. Am țipat și am sărit în sus de bucurie și am căzut de pe un piedestal lovindu-mă atât de tare încât am crezut că nu o să mă mai ridic. Am plâns nopți întregi și zile nesfârșite doar ascultând versurile unui cântec sau privind fotografii sau doar privind în amintiri. Uneori mi-a fost teamă să pierd pe cineva, l-am pierdut și m-am pierdut.

Dar important e că nu îmi pare rău de nimic. Nici de palmele primite la figurat nici de cele date la propriu. Pentru că din toate am învățat ceva și în fond sunt totuși același om bun. Și timpul chiar le rezolvă pe toate, trebuie doar să ai răbdare chiar dacă uneori e foarte greu.

PS: rândurile sunt pentru cei care au nevoie de curaj cum am avut și eu

 

Durerea este inevitabilă dar suferința este o alternativă.

Durerea este inevitabilă dar suferința este o alternativă. Am citit zilele trecute o frază care m-a pus pe gânduri: “cine nu te caută, nu-ţi duce dorul, şi cine nu-ţi duce dorul, nu te iubeşte”.

Ştiu că ar trebui să trec mai departe, şi asta încerc să fac, dar e foarte greu să te ridici când ţi-a făcut cineva vânt, şi apoi te-au mai călcat şi în picioare.

Ar trebui să fiu în continuare furioasă dar n-ar avea sens. Pur şi simplu ar trebui să tratez totul cu indiferenţă şi să merg mai departe. Nu pot să port nici pică şi nici nu vreau să-mi otrăvesc sufletul. În principal, singura vinovată pentru toate astea, sunt tot eu pentru că n-am văzut ce trebuia văzut la timp.

Am început să fac paşi mici, dar indiferenţa nu-şi poate face simţită prezenţa, nu din partea mea. Am fost criticată, am fost susţinută, am fost luată în râs, dar iată-mă din nou aici. Şi acesta este doar începutul. Mi s-a cerut să fiu puternică, dar nu mai pot. A trecut ceva timp deja, mă simt ceva mai calmă, dar regretele sunt încă acolo.

Povestea asta e atât de complicată încât n-aş putea să o descriu în câteva cuvinte. Până şi cuvântul complicat mi se pare prea simplu.

M-am hotărât totuşi să las timpul să decidă pentru mine. Nu ştiu dacă e tocmai un lucru bun, pentru că în viaţă trebuie să luăm propriile decizii. Am nevoie de timp…dar de cât timp? sau de ce ar trebui să am nevoie de timp, când aş putea foarte simplu să-ntorc spatele, să plec? N-am făcut asta niciodată, din respect pentru ce a fost între mine şi cealaltă persoană, indiferent dacă mi-a fost prieten, iubit, coleg sau altceva. Numeşte-o slăbiciune.

Mi s-a spus că nu m-a meritat. Eu nu sunt hotărâtă asupra acestui lucru, probabil de-asta nu am făcut un pas decisiv. Sincer, mi-e frică să-l fac, ca să nu greşesc. De-aia am hotărât să decidă timpul. Iar atunci când voi fi pusă în situaţia în care trebuie să iau o decizie irevocabilă, o voi face. Eu cu mine. Iar atunci, voi avea sau nu, nevoie de explicaţii.

Adevărul doare o singură dată, dar minciuna doare întotdeauna!

Un vis urât

Mulțumesc persoanelor care-mi sunt alături în perioada asta. Îmi face bine să ştiu că mă pot baza pe cei câţiva oameni din jurul meu.

Dar încă doare. Doare şi plâng în continuare şi nu înţeleg de ce nu pot accepta ce s-a-ntâmplat, de ce nu pot să trec mai departe.  N-ar trebui să scriu despre asta. Dar e singurul mod în care mă pot descarca…

Nu ştiu cum să fac să ridic fruntea şi să zâmbesc iar. Să spun da, mi s-a-ntâmplat, e o lecţie în plus şi gata. Dar nu e simplu. Nu pot s-o fac, încerc, dar nu pot.

Aş da orice să fie doar un vis urât.

No hay mal que dure cien años 2

E-atât de uşor să răneşti şi-atât de greu să repari ce alţii au stricat. Înainte credeam că iertarea e arma oamenilor puternici dar azi îi înţeleg pe cei care ziceau că dacă iubeşti cu adevărat nu poţi să ierţi. Nu mă recunosc în ceea ce fac, nu mi s-a-ntâmplat vreodată să mă gândesc măcar că aşa ceva mi se va întâmpla, nici chiar să aud la alţii povestind.

O să-mi închid sufletul la loc şi niciodată nu-i voi mai da drumul până nu voi avea siguranţa că celălalt nu mă va putea răni. Nu-nţeleg de ce până la urmă m-am minţit singură atâta timp şi nu-nţeleg de ce totuşi nu-mi pot canaliza atenţia şi durerea mă face să comit tâmpenii. Sau m-a făcut. Mi-am promis câteva lucruri aseară şi am de gând să le duc până la capăt, pentru mine.

Adevărul era sub nasul meu tot timpul ăsta, şi nu l-am văzut. Sper doar, să pot să trec cu bine peste perioada asta. Viaţa merge înainte, cu toate relele şi lucrurile bune care ni se întâmplă.

Who bids more? Sold!

Cand cineva paraseste prezentul tau, inevitabil ia  cu el un suvenir. Asa suntem noi, legam anumite obiceiuri, obiecte si gusturi pe care le transformam in amintiri, daca nu  le chiar tatuam de imaginea cuiva.

Zici ca ar fi targ.  Unul sta si striga in gura mare, impartind in stanga si in dreapta amintiri bantuite celor care vin si celor care pleaca.

O voce fara corp sau glas  vindea pentru putin, tot felul de parti din cineva…

-Toate melodiile  preferate-  ia-le, sunt ale tale acum. Cand vor canta, imaginea ta ii va dansa in gand.

-La oferta, ia-i  somnul  linistit-  cu pat cu  tot, si bratarile, si toate florile!

-Ii vrei  toate anotimpurile? atunci ia-i si “curand-ul” , si cainii , si filmele, si desenele animate, si fantezia, dar mai ales  planurile comune, si greseala, si coincidenta, si rusinea, si frica, si curiozitatea!  Toate le va asocia cu tine, asa ca sunt ale tale de acum…

– Ia si culoarea ei preferata, si gatitul  impreuna, si prietenii ei, si gustul sarutului desprins de pe varful buzelor, si indiferenta, si mesajele tarzii, si jocul, si ploaia, parul ei ce ti-a gadilit fata, secretul, minciuna, plimbarile, marea, muntele…

– Visele ei…le vrea careva?!

– Cine ofera mai mult?!

– Vandut, domnului chipes din colt, care se grabeste!

-Gata!  Ale voastre vor  fi in veci!

Ti-a vandut amintirile, locurile, cuvintele, saruturile furate, gandurile ascunse si povestile pentru pretul unei clipe ce a trecut de mult, totusi nu te simti jefuita, e firesc…

– Cine mai pofteste, cine mai doreste amintiri proaspete, nenascute?!

Poti lua tot! o sa-mi traiesc viata cum stiu eu mai bine, tu poti sa-mi pastrezi amintirile. Eu o sa ma concentrez sa-mi traiesc clipa!

Oricum, iti voi zambi la fel, mereu…