Legături

Cel mai mult mă bucur atunci când primesc veşti de la oameni cu care deşi nu vorbesc foarte des am o legătură strânsă. Iar dacă aceştia se află la 3000 de km depărtare şi-mi mai dau şi câte un mesaj din când în când, mă face să mă gândesc că deşi sunt şi oameni care nu mă plac ( deşi nu mi-au spus niciodată de ce ci pur şi simplu şi-au aruncat frustrările şi veninul asupra mea) sunt mult mai mulţi cei asupra cărora am lăsat o părere bună şi mai mult decât atât.

Mi-a făcut ziua mai bună un mesaj de la o persoană care mi-a fost mai mult decât profesor, un simplu mesaj în care mă felicita pentru absolvire şi mă întreba ce mai fac. Mi-e dor de contactul profesor – elev pe care-l aveam acolo şi mi-aduc aminte cu plăcere cum mi s-au îndrumat paşii atunci şi cum am ajuns acum ceea ce sunt, cum am ajuns să studiez ceea ce mi-a plăcut, cum am fost încurajată de profesorii mei, cum am învăţat atâtea de la ei. E uimitor de plăcut să ştii că-şi aduc aminte şi acum de “surorile Tiroiu” chiar şi la 3 ani de când ne-am întors acasă.

Sunt momente şi legături pe care am să le păstrez mereu în suflet. Sunt oameni şi prieteni de-acolo pe care am să-i ţin aproape tot timpul, şi ştiu că toţi ne-aşteaptă să-i vizităm.

Advertisements

“In the End The Love You Take, Is Equal To The Love You Make”

Mi-ar place să spun într-o zi că nu-mi mai doresc să mă întorc în trecut să schimb ceva. De fapt joc un x și 0: azi sunt veselă, mâine am un regret. Nu-mi doresc nimic din trecut înapoi, nici măcar nu mai plâng că nu mai lacrimi. Și nici nu mai vreau s-o fac. Am ajuns să fiu îndeajuns de fericită și mulțumită cu ce am și să mă apreciez mai mult decât înainte, și pot sa afirm că asta a fost cu adevărat o lecție învățată. Și chiar de simt că nu mai am pe nimeni alături, nici nu mai dau 2 bani pe vorbe. Vorbe, vorbe, vorbe… cât de prost să fi să crezi vorbe? Îți spun eu că trebuie să fi prost ca mine. Și poate că-s prea dură cu mine uneori și mă judec aspru când greșesc, dar în unele povești pur și simplu trebuie să mă simt vinovată ca să mai fac un pas.

Lucrurile minunate nu se întâmplă atunci când am vrea noi, sau când le programăm  ci atunci când nu te aștepți. Cică minunile știu ele când să apară. Dar oare merită să crezi în ele? Și merită să crezi în sentimente și oameni? Eu zic că nu și viața a avut grijă să mă învețe asta prin cele mai dure lecții de până acum.

BUT IN THE END THE LOVE YOU TAKE, IS EQUAL TO THE LOVE YOU MAKE

Și sper să fie asta valabil pentru toată lumea.

PS: am ajuns să urăsc visele, pe cât de mult le iubeam și le interpretam înainte.

Moarte

Mi-ai frânt inima. Foarte bine. Eu m-am răzbunat cu  o crimă. Mi-am închis dragostea pentru tine într-un cufăr și am îngropat-o adânc în pământ. Era vie și se zbătea mai mult ca niciodată. Nu ști cât de mult mi-a plăcut s-o las să se sufoce încercând să iasă la suprafață, să iasă să grăiască mai mult ca niciodată. Și totuși am lăsat-o acolo până la ultimul ei suflu. Și-apoi în jurul locului unde a fost ea am ridicat un zid atât de mare și de puternic că știu că nimic nu l-ar putea dărâma. Și-acum nu mă mai doare dar ceva îmi udă chipul. Deschid ochii. A fost doar un vis. Sunt în camera mea și aparent nimic nu s-a schimbat.

Durerea este inevitabilă dar suferința este o alternativă.

Durerea este inevitabilă dar suferința este o alternativă. Am citit zilele trecute o frază care m-a pus pe gânduri: “cine nu te caută, nu-ţi duce dorul, şi cine nu-ţi duce dorul, nu te iubeşte”.

Ştiu că ar trebui să trec mai departe, şi asta încerc să fac, dar e foarte greu să te ridici când ţi-a făcut cineva vânt, şi apoi te-au mai călcat şi în picioare.

Ar trebui să fiu în continuare furioasă dar n-ar avea sens. Pur şi simplu ar trebui să tratez totul cu indiferenţă şi să merg mai departe. Nu pot să port nici pică şi nici nu vreau să-mi otrăvesc sufletul. În principal, singura vinovată pentru toate astea, sunt tot eu pentru că n-am văzut ce trebuia văzut la timp.

Am început să fac paşi mici, dar indiferenţa nu-şi poate face simţită prezenţa, nu din partea mea. Am fost criticată, am fost susţinută, am fost luată în râs, dar iată-mă din nou aici. Şi acesta este doar începutul. Mi s-a cerut să fiu puternică, dar nu mai pot. A trecut ceva timp deja, mă simt ceva mai calmă, dar regretele sunt încă acolo.

Povestea asta e atât de complicată încât n-aş putea să o descriu în câteva cuvinte. Până şi cuvântul complicat mi se pare prea simplu.

M-am hotărât totuşi să las timpul să decidă pentru mine. Nu ştiu dacă e tocmai un lucru bun, pentru că în viaţă trebuie să luăm propriile decizii. Am nevoie de timp…dar de cât timp? sau de ce ar trebui să am nevoie de timp, când aş putea foarte simplu să-ntorc spatele, să plec? N-am făcut asta niciodată, din respect pentru ce a fost între mine şi cealaltă persoană, indiferent dacă mi-a fost prieten, iubit, coleg sau altceva. Numeşte-o slăbiciune.

Mi s-a spus că nu m-a meritat. Eu nu sunt hotărâtă asupra acestui lucru, probabil de-asta nu am făcut un pas decisiv. Sincer, mi-e frică să-l fac, ca să nu greşesc. De-aia am hotărât să decidă timpul. Iar atunci când voi fi pusă în situaţia în care trebuie să iau o decizie irevocabilă, o voi face. Eu cu mine. Iar atunci, voi avea sau nu, nevoie de explicaţii.

Adevărul doare o singură dată, dar minciuna doare întotdeauna!

No hay mal que dure cien años 2

E-atât de uşor să răneşti şi-atât de greu să repari ce alţii au stricat. Înainte credeam că iertarea e arma oamenilor puternici dar azi îi înţeleg pe cei care ziceau că dacă iubeşti cu adevărat nu poţi să ierţi. Nu mă recunosc în ceea ce fac, nu mi s-a-ntâmplat vreodată să mă gândesc măcar că aşa ceva mi se va întâmpla, nici chiar să aud la alţii povestind.

O să-mi închid sufletul la loc şi niciodată nu-i voi mai da drumul până nu voi avea siguranţa că celălalt nu mă va putea răni. Nu-nţeleg de ce până la urmă m-am minţit singură atâta timp şi nu-nţeleg de ce totuşi nu-mi pot canaliza atenţia şi durerea mă face să comit tâmpenii. Sau m-a făcut. Mi-am promis câteva lucruri aseară şi am de gând să le duc până la capăt, pentru mine.

Adevărul era sub nasul meu tot timpul ăsta, şi nu l-am văzut. Sper doar, să pot să trec cu bine peste perioada asta. Viaţa merge înainte, cu toate relele şi lucrurile bune care ni se întâmplă.

No hay mal que dure cien años

Mi-ar plăcea să vă mai pot povesti ce mi se mai întâmplă, ca înainte, dar nu mai pot. Sunt lucruri în viaţă pe care e mai bine să le păstreze fiecare pentru el, şi asta am să fac eu de data asta. Deşi simt nevoia să mă descarc.

N-a fost un an tocmai bun, cel trecut, nu va fi nici acesta. Ştiu că depinde mult de ce fac eu şi de starea mea de spirit să îmbunătăţesc aituaţia dar, parcă de data asta nu ştiu cât de mult vreau. Poate că o să iau lucrurile mai încet, să-mi fac o altă listă de priorităţi decât cele avute până de curând şi să merg mai departe, dedicându-mi mai mult timp mie. Şi asta ar trebui să facă oricine care se simte într-un impas acum.

Eu am fost una din persoanele alea care au crezut în dragoste, în sentimente, în principii. Sună prostesc că vorbesc la trecut pentru că am doar 21 de ani şi am impresia că pentru o dezamăgire mi s-a prăbuşit lumea. Dar nu e prima. Şi mai cred că am făcut o greşeală considerând prioritar un alt om în viaţa mea şi nu pe mine.

Am fost sfătuită să mai merg totuşi pe principiul “un şut în fund, un pas înainte” pentru că poate nu voi rezista mereu, şi nu mă voi putea ridica de fiecare dată. Şi-apoi timpul zboară. Ar trebui să-mi aleg de-acum în jurul meu, înainte oameni care FAC, nu oameni care ZIC.

Fragmente “Egoistul romantic”

Sa fugi mereu, sa fugi fara sa te opresti. Si, apoi, intr-o zi, sa te opresti pentru a-i spune cuiva, privindu-l drept in ochi: de tine am nevoie cu adevarat. Si s-o crezi. Atunci ar fi frumos sa nu izbucnesti in ras, sa-ti fie putin teama, si sa-ti asumi riscuri, sa faci chestii ridicole, cum ar fi sa oferi flori in alta zi decat 14 februarie sau sa regulezi fara sa fi aghesmuit
[…]
De ce ea si nu alta? De ce sa renunt la miile de sani pentru o singura pereche? De ce sa abandonez sute de fofoloance, pentru una singura? …gasesc raspunsul: pentru ca atunci cand nu e langa mine, ma loveste cancerul. in dragoste, te lasi prizonier din instinct de supravietuire.
[…]
Viata mea se imparte in doua perioade: pana la varsta de 20 de ani, nu-mi amintesc nimic; dupa, e o perioada pe care prefer s-o uit.
[…]
In iubire, e ca in montagnes russes: la inceput urci, apoi, brusc, cobori, dupa aia urci din nou, cobori din nou, si, la urma, vomiti pe tine si pe celalalt!
[…]
Am  atata tristete in mine, incat uneori da pe dinafara…
Imi dau seama de tot ceea ce am pierdut si n-am sa mai gasesc…
Daca nimeni nu apartine nimanui, atunci nimeni nu are grija de nimeni, si fiecare va fi pentru sine, in vecii vecilor. Iata-ma din nou singur, dupa care imi ascund fata in maini, pe bancheta din spatele aceste limuzine silentioase, care se indreapta spre sfarsitul meu.