Povestile unei inimi – Diana-Florina Cosmin

povestile-unei-inimi

O femeie pe care am iubit-o şi aceeaşi femeie, care nu ne-a iubit fac zero – Marin Sorescu “Contabilitate”

Mi-era sete de scris şi am găsit în amintirile ultimelor cărţi răsfoite, acest titlu: Poveştile unei inimi – Diana Florina Cosmin.

Nici un moment mai potrivit aş spune pentru a sublinia anumite aspecte din viaţa reală care până la urmă se leagă şi de Poveştile unei inimi. Şi mă justific aşa: pentru că nu cred în lucruri întâmplătoare, ci doar în coincidenţe mascate care închid cercuri ale vieţilor noastre. Pentru că în viaţa mea tocmai s-a închis un capitol şi am deschid un altul, pentru că fiecare moment mai greu mă-ntăreşte şi pentru că uneori cele mai crunte gripe sufleteşti nu se tămăduiesc cu ceai cald, ci cu duş rece.

Am privit în vechile amintiri avute cu un om care a însemnat mult pentru mine la un moment dat, şi mi-am dat seama că timpul ne-a schimbat şi până la urmă fiecare dintre noi e fericit în felul lui acum. Deşi mi-a fost dor de el, foarte dor, am văzut întâmplător o poză cu el şi altcineva  şi am zâmbit nu m-am întristat, aşa cum mă temeam. Am înţeles în sfârşit că el nu mai era de mult pentru mine, pentu că îi stă atât de bine cu altcineva, şi eu mă agăţasem doar de amintirea a ceea ce ar fi putut fi. Mi-am dat seama că poate m-a iubit pentru că semănam cu marea iubire a vieţii lui. Pentru alţii ar putea părea tragic, pentru mine nu e şi nici nu a fost, am simţit de la început asta.  Şi astfel am ajuns  într-un punct în care viitorul mă intrigă mai mult decât trecutul deja bătătorit. În punctul în care lucrurile frumoase trăite fără el ajung să cântărească mai greu decât dragostea noastră netrăită. Nu m-aş da pe mine, cea care am devenit… pentru “mine” care-l iubise cândva pe el. Fiecare a pariat diferit pe fericirea lui, iar el m-a pierdut.

Am trecut mai departe şi am mai avut parte de o poveste, uşor tumultoasă, prea orgolioasă, mult prea orgolioasă,  o dragoste în vremea recesiunii  şi mă simt ca o adolescentă cu talentul extraordinar de a iubi (…) imaturi. Prea puţin de arătat că i-a păsat…

Privind retrospectiv, mi-aş fi dorit ca bărbaţii care nu m-au iubit, să-mi spună adevărul. Să conteste culorile tabloului, să denunţe imitaţia cu voce tare. Să-mi spună motivul. M-ar fi durut mai puţin decât minciunile lor banale şi aş fi înţeles, poate, că sunt prea anostă, prea lipsită de strălucire, prea plictisitoare, prea lipsită de umor, prea neasemănătoare cu tipul lor de femeie, prea grasă ori prea slabă sau orice altceva. N-ar fi fost un gând plăcut dar aş fi ştiut exact ce mă doare. Trăind în ceaţa confuziei, am crezut că sunt toate cele de mai sus. Şi m-au durut toate, pe rând.

Poate că nu aş fi fost o logodnică şi nici o soţie  bună pentru cei care au fugit din viaţa mea ca să ceară mâna altor femei, şi poate că zilele alături de ei ar fi fost infinit mai triste decât cele pe care le-am trăit, până la urmă, de una singură. Nu mai contează acum, dar câteodată întrebarea încă mă mai bântuie… Şi, măcar în acele momente aş vrea şi eu să ştiu.

După care îmi trece toată nebunia asta legată de ce a fost, cum a fost, cu cine şi asa mai departe, şi-mi zic că dacă nu a fost să fie asta e, sunt lucruri şi mai importante şi observ un lucru pe care îl fac în mod inconştient şi eu. Atunci când ies la plimbare cu câinele de exemplu, uneori sunt preocupată de orice altceva: mă gândesc la ce am de făcut, la planuri şi uit să mă bucur de plimbarea în sine, uit să observ mediul ce mă înconjoară. De aici şi replica ” cum să găseşti dragostea, când tu mergi paralel cu ea, şi nu-i arunci nicio privire?” Ver rămâne surprins când vei oferi un zâmbet dezinteresat şi vei primi răspuns. “nu-ti pot promite că marea ta dragoste se va ciocni de tine chiar pe bulevard. Dar poate ar trebui să-i acorzi măcar o minimă şansă de a o face”.  Diferenţa dintre o femeie încrezătoare şi o fetişcană plină de îndoieli, este precum cea dintre personajul principal dintr-un film şi … fata care plimbă tava. Tu care vrei să fii? Eu am ales şi de plimbat tava n-o plimb! 🙂

Draga mea, dac-ar fi să iei de-a gata un singur adevăr fundamental al vieţii, ia-l pe acesta: nu vei ajunge să îmbătrâneşti decât alături de bărbatul cu care ţi se potrivesc… poveştile. Şi eu cred asta mai mult ca oricând.

După ce viaţa ne frânge pe fiecare dintre noi în bucăţi, cele mai puternice părţi ale sufletului rămân exact acelea în dreptul cărora am avut fisurile cele mai mari – “Adio, arme Ernest Hemingway.

Uneori e mai greu să înveţi să fii fericit după ce ai învăţat să fii puternic.

“…M-ar fi învăţat fără să ştie că bărbaţii nu sunt nişte vânzători indiferenţi cu toate femeile. Nu ne mint şi nu ne înşeală pe toate aşa cum aproape că ajugnem să sperăm în momentele noastre de restrişte, întru pansarea orgoliului. Le înşeală doar pe acelea dintre noi pe care nu le iubesc. Pe cele a căror prezenţă în vieţile lor este cât se poate de facultativă şi a căror plecare poate fi asumată lejer, ca şi cum ele nici n-ar fi existat vreodată. Femeile uşoare …  sunt numite vânzătoare de plăceri. Mai există o categorie… a vânzătorilor de iubiri- negustori care vând plăceri şi iluzii, fiind infinit mai generoşi şi mai lipsiţi de scrupule cu marfa lor… fac orice şi zic orice ca să vândă. Nu doar trupul, ci şi sufletul. Două la preţ de unu.

În zilele noastre de speranţă, ne dorim să fim iubite ca-n filme, ne visăm Julieta şi Isolda la braţul unor eroi de poveste. În dimineţile triste şi ploioase, nu ne dorim decât să ne simţim iubite. Şi atât. Pentru că, oricât de sincer şi de pătimaş ar fi fost iubită Julieta, nici ea n-a sfârşit, oricum, prea bine.

 

 

 

Advertisements

CINE MOARE? – Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi…

Divorţul în înalta societate – Plum Sykes

Daca aveţi nevoie de o bună doză de râs într-o zi ploioasă, vă recomand Divorţul în înalta societate care ne-o aduce în atenţie pe Sylvie, o tânără din New York care se află singură în luna de miere pentru că pentru proaspătul soţ au apărut nişte chestiuni de ultim moment pe care trebuia să le rezolve. În luna de miere cunoaşte o persoană care o va ajuta şi îi va marca oarecum traiectoria de început a căsătoriei. În plus, Sylvie trebuie să lupte pentru căsnicia ei într-o lume în care divorţurile au devenit un lucru la ordinea zilei.

Viaţa mea pe net – Alexandra Ares

alexandra aresAlexandra Ares este  româncă, trăieşte în America şi s-a afirmat ca teatrolog, producătoare TV şi romancieră. Versiunea în limba engleză a romanului Viaţa mea pe net (“My life on Craiglist”) a fost nominalizată pentru premiul “USA Best Books” în 2011.  În România cartea a apărut în februarie 2012.

Romanul ne-o prezintă pe Emily Thompson o figură reprezentativă pentru tinerii din ziua de azi, care-şi petrec tot mai mult timp pe internet în căutarea prieteniilor sau relaţiilor pe care nu le au în afara spaţiului virtual. Emily locuieşte în New York, are un job într-o galerie de artă şi un iubit. Peste noapte însă, lucurile se schimbă şi rămâne şi fără job şi fără iubit şi fiind de parte de familie. Atunci devine dependentă de Craiglist, un site unde găseşte de toate: de la joburi, la evenimente şi bărbaţi pentru întâlniri.

Pentru început îşi caută o colegă de apartament, una care vine rar pe acasă şi care se dovedeşte că este damă de companie, ceea ce o supără pe Emily. Strâmtorată totuşi financiar, în urma unui mesaj primit pe Craiglist, devine ea însăşi pentru o zi damă de companie şi de-aici lucrurile scapă puţin de sub control. În joc mai intră un regizor de filme cam ciudat, un tablou cu un mare potential financiar şi un vecin misterios cu un şarpe tatuat.

La cumpărături cu bebe – Sophie Kinsella

Este poate una din cele mai haioase cărţi pe care le-am citit. Continuă povestea aventurilor lui Becky Bloomwood, o shopaholică vestită deja şi care nu reuşeşte să se vindece de acest hobby nici atunci când rămâne gravidă. Mai bine zis, cu atât mai îndârjită devine.
Becky este angajată la The Look, un magazin ce se vrea a fi cel mai în vogă dar îi lipsea ceva, este căsătorită cu  Luke şi însărcinată. Şi atunci descoperă cumpărăturile pentru bebe, ajungând chiar să-şi dorească cel mai bun osbtetrician pentru copilaşul pe care îl aşteaptă şi cel mai tare cărucior.
Dar când află că tocmai cel mai faimos ostetrician este şi fosta iubită a soţului ei, lucrurile se complică … dar Becky reuşeşte să rezolve problemele, în modul ei specific.
 

 

Muzeul britanic s-a dărâmat – David Lodge

Aceasta a fost una din lecturile verii ce tocmai a trecut, una din cărţile de care am apucat să mă bucur între stresul generat de alegerile pe care a trebuit să le fac… Mi s-a părut amuzantă şi de ce nu chiar ar putea fi o descriere a vieţii unui tânăr care s-a grăbit să zicem.

Adam Appleby este un catolic de 25 de ani, tată a trei copii, obsedat de controlul sarcinilor în conformitate cu dogma bisericii. Adam este chinuit de gândul că soţia lui, Barbara ar putea să aştepte şi cel de-al patrulea copil şi astfel situaţia finanaciară a familiei ar putea fi şi mai mult destabilizată… Lucreazăla teza de doctorat şi în fiecare zi merge la Muzeul Britanic pentru documentare, deoarece teza acestuia este despre structura propoziţiilor dezvoltate în trei romane englezeşti moderne.

Acţiunea romanului se desfăşoară la Londra pe durata unei singure zile, timp în care Adam trece printr-o serie de întâmplări tragicomice cum ar fi faptul că poartă chiloţi femeieşti în lipsa lenjeriei bărbăteşti curate, alarma falsă de incendiu de la Muzeul Britanic sau aventura cu manuscrisele lui Ebgert Merrymash, un eseist catolic, cu care Asam speră să dea lovitura.

Aşsadar, după o zi plină, protagonistul are norocul să-l întâlnească pe Bernie, care-i oferă o slujbă şi află că Barbara nu e însărcinată.

 

Fetele bune ajung în rai, fetele rele, unde vor – Ute Ehrhardt

Am citit-o în urmă cu câteva săptămâni dar dată fiind situaţia că am fost ocupată cu licenţa, nu am apucat să scriu despre ea. După titlu, pare ceva grandios, dar e psihologică. E pentru fetele care vor să-şi crească încrederea în sine.

Mi-am notat ceva aspecte care mi-au atras atenţia şi am să le exemplific, comentând unele dintre acestea.

Neajutorarea învăţată este o convingere învăţată, ea nu apare niciodată prin forţa lucrurilor. De exemplu, femeile care fac pană şi cred că nu pot schimba cauciucul sau femeile bătute de soţ.

În viaţa profesională, prinţul din poveşti se numeşte “mentor”

Femeile neajutorate suferă de inverţie interioară, de oboseală permanentă, de sindromul epuizării complete, de insomnie sau de un activism lipsit de finalitate.

Femeile pot fi puternice fără a-şi pune în pericol relaţiile şi prietenii.

În loc să depună efort să-şi investească fprţele într-o muncă de autoorganizare, de cucerire a unei stabilităţi proprii, ele fac compromisuri nepotrivite. E adevărat, femeile se consideră ele înseşi prea slabe ca să realizeze ceva, să o ia de la capăt şi pur şi simplu se lasă pe mâna bărbaţilor.

Despre femeila care atacă din umbră se spune că “are obiceiul să muşte ca iapa”- muşcătură scurtă dar zdravănă şi apoi se retrage rapid.

Se spune că femeile nu au nevoie de o bună pregătire profesională! Ele se mărită! – nu zău!

Fără un bărbat succesul profesional sau propriu rămâne insignifiant – total dezacord

Ce-i drept, fetele obraznice sunt admirate, dar sunt luate în căsătorie cele inocente, cuminţi, modeste şi ascultătoare, aşa se spune în popor. –cam da, depinde şi până unde merge obrăznicia

Cică fetele nu trebuie să fie ambiţioase. Pregătirea lor profesională este doar pentru momentele de criză. – :-))

O femeie are nevoie întotdeauna de un bărbat. O femeie are nevoie întotdeauna de cineva care să o stimuleze, să o salveze, să o ajute. – nu chiar!

Multe femei cred că au nevoie de un bărbat care să le garanteze siguranţa economică, să le confirme atractivitatea feminină, ca să fie luate în serios, ca să nu fie considerate concurente de alte femei sau să ajungă să fie considerate fete bătrâne. Din aceste motive ele cultivă nişte relaţii pe care, de fapt nu le mai doresc.

Primul pas de a trece de la fata cuminte la fata rea este acela de a spune NU! Trebuie să recunoaşteţi că vreţi să spuneţi nu, să vă exprimaţi părerea, să nu vă lăsaţi impresionate de şiretlicurile cu care ceilalţi vor încerca să vă schimbe părerea.

Cea mai amuzantă parte din carte este următoarea: se spune că sunt frumoase femeile cu ochii mari, larg deschişi. Ele par uimite şi inofensive. Şi se pare că fetele aflate la pubertate exersează această privire de Bambi. Ele privesc lumea cu nişte ochi de vacă, şi cu gura întredeschisă, fără să-şi dea seama că arată nu numai inofensive, ci şi idioate!

Bărbaţii au o privire lacomă. Ei demonstrează că îşi iau tot ceea ce vor să aibă … iar femeile îşi întorc privirea după ei pe furiş.

A-i înţelege pe alţii nu e o mare virtute, deşi suntem crescute cu ideea că este.

Iar în încheiere…

Metamesajul bărbaţilor: eu nu vreau să ne certăm, dar dacă apar îndoieli, o să merg pe drumul meu.

Metamesajul femeilor: nu sunt prea sigură, dar dacă apar îndoieli, o să-mi retrag cuvintele.