“In the End The Love You Take, Is Equal To The Love You Make”

Mi-ar place să spun într-o zi că nu-mi mai doresc să mă întorc în trecut să schimb ceva. De fapt joc un x și 0: azi sunt veselă, mâine am un regret. Nu-mi doresc nimic din trecut înapoi, nici măcar nu mai plâng că nu mai lacrimi. Și nici nu mai vreau s-o fac. Am ajuns să fiu îndeajuns de fericită și mulțumită cu ce am și să mă apreciez mai mult decât înainte, și pot sa afirm că asta a fost cu adevărat o lecție învățată. Și chiar de simt că nu mai am pe nimeni alături, nici nu mai dau 2 bani pe vorbe. Vorbe, vorbe, vorbe… cât de prost să fi să crezi vorbe? Îți spun eu că trebuie să fi prost ca mine. Și poate că-s prea dură cu mine uneori și mă judec aspru când greșesc, dar în unele povești pur și simplu trebuie să mă simt vinovată ca să mai fac un pas.

Lucrurile minunate nu se întâmplă atunci când am vrea noi, sau când le programăm  ci atunci când nu te aștepți. Cică minunile știu ele când să apară. Dar oare merită să crezi în ele? Și merită să crezi în sentimente și oameni? Eu zic că nu și viața a avut grijă să mă învețe asta prin cele mai dure lecții de până acum.

BUT IN THE END THE LOVE YOU TAKE, IS EQUAL TO THE LOVE YOU MAKE

Și sper să fie asta valabil pentru toată lumea.

PS: am ajuns să urăsc visele, pe cât de mult le iubeam și le interpretam înainte.

Advertisements

Din ale vieții lecții

Primul impuls atunci când ești rănit de cineva este să te aperi atacând la rândul tău, să-ți descarci furia, dar n-are rost. Chiar nu are și știu că e greu totuși să întelegi asta. Cuvintele nespuse la timpul lor nu mai trebuie aruncate apoi. Nu o să îl faci pe celălalt să înțeleagă, să vadă, va vedea singur unde a greșit atunci când va fi cazul. Iar când cineva greșește, iar apoi îți cere iertare nu ți-l dori înapoi în viața ta niciodată pentru că cine greșește o dată o va face cu siguranță și a doua oară.

Eu de exemplu, am fost mereu cea care a rămas, cea care a așteptat și a sperat (până la un punct). Toți au venit și au plecat, mi-au făcut sufletul vraiște, făcându-mă să-mi pierd încrederea în oameni, în iubire, în prietenie. Dar de curând am început să fac curat și nu mă mai întreb de ce mi s-a întâmplat mie?. Pur și simplu cine va vrea să intre în sufletul meu va trebui să lupte și să-mi demonstreze că merită să fie acolo.

Cu câteva luni în urmă scriam articolul Atunci… în care spuneam asta:

…când iubeşti pe cineva, îl laşi să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu e lângă tine. Nu încerci să-l recuperezi jucând murdar. Singurul lucru pe care-l vei obţine va fi să-l îndepărtezi mai mult.

…când îţi doreşti fericirea cuiva, îl laşi pe el să aleagă, chiar de ţi se pare că greşeşte. Spune-i ce crezi dacă-ţi cere să-ţi dai cu părerea.

…când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare ai nevoie de curaj

…când ai pe cineva în suflet, şti că trebuie să fi puternic ca să poţi merge mai departe alături de el

…când simţi că nu mai poţi, mai tragi o dată aer în piept, te ridici şi întorci şi celălalt obraz.

Întorceam și celălalt obraz atunci, am făcut-o și după asta. Și cuvintele de mai sus descriu foarte bine ceea ce simt eu acum și anume curaj, resemnare și puterea de a merge mai departe. Și cum suntem în Săptămâna Patimilor țin să menționez că deși poate n-am iertat în totalite, mă simt liniștită și împăcată cu mine. Mai e o chestie. Cine mă cunoaște știe că am ogură de aur și de fiecare dată când spun ceva sau visez ceva se-ntâmplă. Dar asta am să o las în suspans.

Cu toţii ştim cât de uşor este să înşeli încrederea unui om. Am păţit-o fiecare dintre noi, sau am făcut asta la un moment dat. Şi mai ştim cât de greu e să recuperezi încrederea pierdută într-o secundă. Dar până la urmă toți am trecut peste decepții și am învățat lucruri din asta și a fost mai bine apoi. Eu am iertat greșeli poate de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane ce nu puteau fi înlocuite și să uit lucruri de neuitat. Am făcut multe lucruri din impulsivitate. M-au dezamăgit persoane ce nu credeam că vor face asta niciodată, dar la rândul meu am dezamăgit. Am îmbrățisat și am fost îmbrățisată pentru a fi protejată sau pentru a proteja. Am râs când nu puteam, mi-am facut prieteni pentru totdeauna, am iubit, am fost iubită de fiecare în felul lui, dar am fost și respinsă sau am respins. Am țipat și am sărit în sus de bucurie și am căzut de pe un piedestal lovindu-mă atât de tare încât am crezut că nu o să mă mai ridic. Am plâns nopți întregi și zile nesfârșite doar ascultând versurile unui cântec sau privind fotografii sau doar privind în amintiri. Uneori mi-a fost teamă să pierd pe cineva, l-am pierdut și m-am pierdut.

Dar important e că nu îmi pare rău de nimic. Nici de palmele primite la figurat nici de cele date la propriu. Pentru că din toate am învățat ceva și în fond sunt totuși același om bun. Și timpul chiar le rezolvă pe toate, trebuie doar să ai răbdare chiar dacă uneori e foarte greu.

PS: rândurile sunt pentru cei care au nevoie de curaj cum am avut și eu

 

No hay mal que dure cien años

Mi-ar plăcea să vă mai pot povesti ce mi se mai întâmplă, ca înainte, dar nu mai pot. Sunt lucruri în viaţă pe care e mai bine să le păstreze fiecare pentru el, şi asta am să fac eu de data asta. Deşi simt nevoia să mă descarc.

N-a fost un an tocmai bun, cel trecut, nu va fi nici acesta. Ştiu că depinde mult de ce fac eu şi de starea mea de spirit să îmbunătăţesc aituaţia dar, parcă de data asta nu ştiu cât de mult vreau. Poate că o să iau lucrurile mai încet, să-mi fac o altă listă de priorităţi decât cele avute până de curând şi să merg mai departe, dedicându-mi mai mult timp mie. Şi asta ar trebui să facă oricine care se simte într-un impas acum.

Eu am fost una din persoanele alea care au crezut în dragoste, în sentimente, în principii. Sună prostesc că vorbesc la trecut pentru că am doar 21 de ani şi am impresia că pentru o dezamăgire mi s-a prăbuşit lumea. Dar nu e prima. Şi mai cred că am făcut o greşeală considerând prioritar un alt om în viaţa mea şi nu pe mine.

Am fost sfătuită să mai merg totuşi pe principiul “un şut în fund, un pas înainte” pentru că poate nu voi rezista mereu, şi nu mă voi putea ridica de fiecare dată. Şi-apoi timpul zboară. Ar trebui să-mi aleg de-acum în jurul meu, înainte oameni care FAC, nu oameni care ZIC.

Fragmente “Egoistul romantic”

Sa fugi mereu, sa fugi fara sa te opresti. Si, apoi, intr-o zi, sa te opresti pentru a-i spune cuiva, privindu-l drept in ochi: de tine am nevoie cu adevarat. Si s-o crezi. Atunci ar fi frumos sa nu izbucnesti in ras, sa-ti fie putin teama, si sa-ti asumi riscuri, sa faci chestii ridicole, cum ar fi sa oferi flori in alta zi decat 14 februarie sau sa regulezi fara sa fi aghesmuit
[…]
De ce ea si nu alta? De ce sa renunt la miile de sani pentru o singura pereche? De ce sa abandonez sute de fofoloance, pentru una singura? …gasesc raspunsul: pentru ca atunci cand nu e langa mine, ma loveste cancerul. in dragoste, te lasi prizonier din instinct de supravietuire.
[…]
Viata mea se imparte in doua perioade: pana la varsta de 20 de ani, nu-mi amintesc nimic; dupa, e o perioada pe care prefer s-o uit.
[…]
In iubire, e ca in montagnes russes: la inceput urci, apoi, brusc, cobori, dupa aia urci din nou, cobori din nou, si, la urma, vomiti pe tine si pe celalalt!
[…]
Am  atata tristete in mine, incat uneori da pe dinafara…
Imi dau seama de tot ceea ce am pierdut si n-am sa mai gasesc…
Daca nimeni nu apartine nimanui, atunci nimeni nu are grija de nimeni, si fiecare va fi pentru sine, in vecii vecilor. Iata-ma din nou singur, dupa care imi ascund fata in maini, pe bancheta din spatele aceste limuzine silentioase, care se indreapta spre sfarsitul meu.

A fi sau a nu fi

Nu o sa fie un articol filozofic legat de existenta oamenilor sau chestii de genul asta. E doar legat de faptul ca mie cand imi place cineva ma enervez rau de tot pe mine.

Stiu, suna ridicol. Si este, crede-ma! Dar e misto totul in prima jumatate de ora… apoi fuge farmecul. Si atunci pun un zid si nu mai trece nimeni. Si-apoi urmeaza replica aia: “esti prea pretentioasa”. Devin o pisi…e clar…

Trebuie sa recunosc ca asemanarea prea mare intre baietii pe care i-am cunoscut in ultima luna imi provoaca greata. Frate, s-au nimerit chiar toti la mine???

Suna plangacios. Poate e, sau poate nu. Stiu ca nu ma-nvat minte niciodata. Si stiu ca n-o sa-mi treaca. Si mai stiu ca o sa ziceti iar ca-mi pun viata pe tava. Ei bine, si ce? S-asa putini ma cunosc cu adevarat. S-asa multi nu stiu ce pierd.

Cheating and…

Am să încep cu rezultatele sondajului făcut printre cunoscuţi: 83,33% din băieţi şi 66,67% din fete au răspuns negativ la întrebarea pusă de mine. Care era aceasta?

“Ai înşelat vreodată?”

Greu de crezut că astea sunt rezultatele, nu? Ţinând cont că întotdeauna se spune despre bărbaţi că înşeală, înşeală, înşeală…dar cu cine înşeală? Oare?

De ce întrebarea şi de ce sondajul? Pentru că am auzit tot felul de poveşti în ultima vreme, şi de la reprezentanţi ai sexului tare, şi de la feministe 🙂 Şi admir curajul celor înşelaţi de a merge mai departe, de a nu renunţa, de a se ridica, şi de a cere ajutor, dacă simt că au nevoia. Nu am fost niciodată de acord cu înşelatul, indiferent de motive. Sunt de părere că cine o face o dată o va face şi a doua oară, şi o spun pentru că am simţit pe pielea mea.

Oricum per total, e la “modă” să treci prin aşa ceva, indiferent dacă eşti reprezentant/ă a sexului frumos sau eşti băiat. Toţi am trecut prin asta, şi trebuie să ştim să mergem mai departe, să ne luăm inima-n dinţi şi să nu ne uităm înapoi când închidem uşa. O apreciez enorm pe cea care, după 8 ani de relaţie şi unul de căsătorie, nu s-a lăsat călcată în picioare şi l-a părăsit pe cel care a înşelat-o şi, nu le înţeleg pe cele care îşi înşeală iubitul cu care au o relaţie de 1, 2, 3 ani, cu fostul.

De ce să te complici, când lucrurile ar fi mult mai simple dacă v-aţi despărţi?