Povestile unei inimi – Diana-Florina Cosmin

povestile-unei-inimi

O femeie pe care am iubit-o şi aceeaşi femeie, care nu ne-a iubit fac zero – Marin Sorescu “Contabilitate”

Mi-era sete de scris şi am găsit în amintirile ultimelor cărţi răsfoite, acest titlu: Poveştile unei inimi – Diana Florina Cosmin.

Nici un moment mai potrivit aş spune pentru a sublinia anumite aspecte din viaţa reală care până la urmă se leagă şi de Poveştile unei inimi. Şi mă justific aşa: pentru că nu cred în lucruri întâmplătoare, ci doar în coincidenţe mascate care închid cercuri ale vieţilor noastre. Pentru că în viaţa mea tocmai s-a închis un capitol şi am deschid un altul, pentru că fiecare moment mai greu mă-ntăreşte şi pentru că uneori cele mai crunte gripe sufleteşti nu se tămăduiesc cu ceai cald, ci cu duş rece.

Am privit în vechile amintiri avute cu un om care a însemnat mult pentru mine la un moment dat, şi mi-am dat seama că timpul ne-a schimbat şi până la urmă fiecare dintre noi e fericit în felul lui acum. Deşi mi-a fost dor de el, foarte dor, am văzut întâmplător o poză cu el şi altcineva  şi am zâmbit nu m-am întristat, aşa cum mă temeam. Am înţeles în sfârşit că el nu mai era de mult pentru mine, pentu că îi stă atât de bine cu altcineva, şi eu mă agăţasem doar de amintirea a ceea ce ar fi putut fi. Mi-am dat seama că poate m-a iubit pentru că semănam cu marea iubire a vieţii lui. Pentru alţii ar putea părea tragic, pentru mine nu e şi nici nu a fost, am simţit de la început asta.  Şi astfel am ajuns  într-un punct în care viitorul mă intrigă mai mult decât trecutul deja bătătorit. În punctul în care lucrurile frumoase trăite fără el ajung să cântărească mai greu decât dragostea noastră netrăită. Nu m-aş da pe mine, cea care am devenit… pentru “mine” care-l iubise cândva pe el. Fiecare a pariat diferit pe fericirea lui, iar el m-a pierdut.

Am trecut mai departe şi am mai avut parte de o poveste, uşor tumultoasă, prea orgolioasă, mult prea orgolioasă,  o dragoste în vremea recesiunii  şi mă simt ca o adolescentă cu talentul extraordinar de a iubi (…) imaturi. Prea puţin de arătat că i-a păsat…

Privind retrospectiv, mi-aş fi dorit ca bărbaţii care nu m-au iubit, să-mi spună adevărul. Să conteste culorile tabloului, să denunţe imitaţia cu voce tare. Să-mi spună motivul. M-ar fi durut mai puţin decât minciunile lor banale şi aş fi înţeles, poate, că sunt prea anostă, prea lipsită de strălucire, prea plictisitoare, prea lipsită de umor, prea neasemănătoare cu tipul lor de femeie, prea grasă ori prea slabă sau orice altceva. N-ar fi fost un gând plăcut dar aş fi ştiut exact ce mă doare. Trăind în ceaţa confuziei, am crezut că sunt toate cele de mai sus. Şi m-au durut toate, pe rând.

Poate că nu aş fi fost o logodnică şi nici o soţie  bună pentru cei care au fugit din viaţa mea ca să ceară mâna altor femei, şi poate că zilele alături de ei ar fi fost infinit mai triste decât cele pe care le-am trăit, până la urmă, de una singură. Nu mai contează acum, dar câteodată întrebarea încă mă mai bântuie… Şi, măcar în acele momente aş vrea şi eu să ştiu.

După care îmi trece toată nebunia asta legată de ce a fost, cum a fost, cu cine şi asa mai departe, şi-mi zic că dacă nu a fost să fie asta e, sunt lucruri şi mai importante şi observ un lucru pe care îl fac în mod inconştient şi eu. Atunci când ies la plimbare cu câinele de exemplu, uneori sunt preocupată de orice altceva: mă gândesc la ce am de făcut, la planuri şi uit să mă bucur de plimbarea în sine, uit să observ mediul ce mă înconjoară. De aici şi replica ” cum să găseşti dragostea, când tu mergi paralel cu ea, şi nu-i arunci nicio privire?” Ver rămâne surprins când vei oferi un zâmbet dezinteresat şi vei primi răspuns. “nu-ti pot promite că marea ta dragoste se va ciocni de tine chiar pe bulevard. Dar poate ar trebui să-i acorzi măcar o minimă şansă de a o face”.  Diferenţa dintre o femeie încrezătoare şi o fetişcană plină de îndoieli, este precum cea dintre personajul principal dintr-un film şi … fata care plimbă tava. Tu care vrei să fii? Eu am ales şi de plimbat tava n-o plimb!🙂

Draga mea, dac-ar fi să iei de-a gata un singur adevăr fundamental al vieţii, ia-l pe acesta: nu vei ajunge să îmbătrâneşti decât alături de bărbatul cu care ţi se potrivesc… poveştile. Şi eu cred asta mai mult ca oricând.

După ce viaţa ne frânge pe fiecare dintre noi în bucăţi, cele mai puternice părţi ale sufletului rămân exact acelea în dreptul cărora am avut fisurile cele mai mari – “Adio, arme Ernest Hemingway.

Uneori e mai greu să înveţi să fii fericit după ce ai învăţat să fii puternic.

“…M-ar fi învăţat fără să ştie că bărbaţii nu sunt nişte vânzători indiferenţi cu toate femeile. Nu ne mint şi nu ne înşeală pe toate aşa cum aproape că ajugnem să sperăm în momentele noastre de restrişte, întru pansarea orgoliului. Le înşeală doar pe acelea dintre noi pe care nu le iubesc. Pe cele a căror prezenţă în vieţile lor este cât se poate de facultativă şi a căror plecare poate fi asumată lejer, ca şi cum ele nici n-ar fi existat vreodată. Femeile uşoare …  sunt numite vânzătoare de plăceri. Mai există o categorie… a vânzătorilor de iubiri- negustori care vând plăceri şi iluzii, fiind infinit mai generoşi şi mai lipsiţi de scrupule cu marfa lor… fac orice şi zic orice ca să vândă. Nu doar trupul, ci şi sufletul. Două la preţ de unu.

În zilele noastre de speranţă, ne dorim să fim iubite ca-n filme, ne visăm Julieta şi Isolda la braţul unor eroi de poveste. În dimineţile triste şi ploioase, nu ne dorim decât să ne simţim iubite. Şi atât. Pentru că, oricât de sincer şi de pătimaş ar fi fost iubită Julieta, nici ea n-a sfârşit, oricum, prea bine.

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s