Confesiunile unui asasin economic (prima parte)- John Perkins

Partea I: 1963- 1971

Ceea ce urmează este tema prezentată de mine, după cum v-am spus cu ceva timp în urmă.

Această primă parte începe prezentând aspecte din viața personală a celui care va deveni asasin economic. Se face o astfel de trecere în revistă pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă care a fost profilul unui astfel de personaj.

S-a născut în 1945 și a fost singur la părinți. Aceștia l-au manipulat de-a lungul copilăriei și adolescenței astfel încât acesta a crescut mai mult singur, fără prea mulți prieteni și frustrat, după cum relatează chiar el. La 14 ani a fost admis gratuit la Tilton School, lucru pentru care părinții l-au asigurat că era privilegiat. S-a ambiționat să exceleze în tot ceea ce făcea, dar nu neapărat pentru că asta își dorea, ci pentru că și-a reprimat furia cauzată de faptul că părinții nu-l lăsau să facă ceea ce făceau și ceilalți copii de vârsta lui.

Deși mai târziu a primit o bursă sportiva la Brown și una de studii la Middlebury, a ales-o pe aceasta din urmă, convins fiind de părinți care la rândul lor studiaseră acolo. La Middlebury a trăit și două experiențe care i-au “modelat viața”: una concretizată printr-un iranian pe care-l numește Farhad (fiul generalului care era consilierul personal al șahului și care va reapărea și mai târziu în viața lui), iar cea de-a doua, o tânără numită Ann, la fel ca și o iubită de-a lui din copilărie.

Alături de Farhad a făcut lucruri pe care înainte nu îndrăznea să le facă, iar prin Ann l-a cunoscut pe Unchiul Frank, cel mai bun prieten al taălui acesteia, președinte executiv al Agenției Naționale de Securitate.

La scurt timp după căsătoria cu Ann, a fost chemat de armată pentru efectuarea examenului fizic, pentru a fi trimis în Vietnam, la fel ca și alți colegi de la ziarul unde lucra. Deși înainte fusese fascinat de idee, vestea l-a bulversat, iar unchiul Frank a reuși să îl ajute să scape de încorporare prin a-l ajuta să ajungă la NSA. După o serie de interviuri i sa oferit o slujbă, constând de fapt într-o instrucție în arta spionajului, dar în același timp a participat și la un  seminar ținut de către un recrutor de la Peace Corps, o organizație americană de cooperare cu țările în curs de dezvoltare.

Încurajat de același unchi Frank, a luat în considerare oferta celor de la Peace Corps, și împreună cu Ann face cereri de înrolare, solicitând detașarea în Ecuador. După instrucție, în septembrie 1968, însoțit de soția sa, a mers în Ecuador, unde au trăit alături de un trib Shuar, au învățat limba spaniolă dar și dialecte indigene.

Tot în Ecuador l-a cunoscut și pe vicepreședintele MAIN, o firmă internațională de consultanță care își menținea anonimatul și era însărcinată cu studii prin care să se determine dacă Banca Mondială ar trebui sau nu să împrumute miliarde de dolari acestei țări și țărilor vecine, pentru a construi baraje pentru hidrocentrale precum și pentru alte proiecte de infrastructură. După ce Einar s-a întors în Boston, au continuat să țină legătura prin scrisori lungi pe care i le trimitea.

În ianuarie 1971, la 26 de ani când deja armata nu mai avea nevoie de el, i s-a oferit o poziție de economist la MAIN. A început pregătirea, petrecând mult timp citind despre Kuweit, Indonezia și diverse lucrări publicate de ONU, FMI și BM în Biblioteca Publică din Boston, și apoi a fost instruit de Claudine Maartin. Aceasta i-a spus că meseria lui avea în principal două mari obiective: primul, să justifice împrumuturi internaționale uriașe care erau direcționate înapoi către MAIN sau alte companii din SUA (Bechtel, Stone&Webster…) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică și construcții; iar cel de-al doilea, trebuia să lucreze pentru a falimenta țările care obțineau împrumuturile astfel încât să fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor și să devină ținte ușoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul la țiței sau alte resurse naturale. Pe scurt presupunea să analizeze efectele investițiilor de miliarde de dolari într-o țară.

În vara anului 1971 ajunge în Jakarta, capitala Indoneziei, împreună cu o echipă al cărei rol era să elaboreze o strategie de electrificare a insulei Java, aceasta fiind de fapt partea vizibilă a aisbergului. Partea  nevăzută era reprezentată de salvarea țării din ghearele comunismului și de a pune mâna pe petrolul din țara respectivă. Erau mânați mai ales de lăcomie, nu de dorința de a îmbunătăți viața indonezienilor. Cuvântul corect îl reprezenta: corporatocrația.

După 6 zile în Jakarta, se mută în Bandung, unde primele săptămâni au fost destinate culegerii datelor, astfel încât să facă proiecții economice. Inginerii urmau să pună cap la cap o prezentare detaliată asupra sistemului electric existent, a capacităților portuare, a străzilor, a căilor ferate etc. Pentru proiecțiile sale, urma să fie ajutat de Howard Parker, responsabil cu analizarea cantității de energie și a capacității de încărcare de care ar fi avut nevoie Java în următorii 25 de ani, făcând și o împărțire a acesteia în analize urbane și regionale.

Howard a încercat să-l convingă că-l vor cumpăra, făcându-l chiar să creadă că economia respectivă va crește vertiginos, lucru care, conform spuselor acestuia, era imposibil.

Nereușind să-l convingă pe Howard și nici acesta pe el, și după un moment în care se simte din nou singur, îi vine un gând care reușește să-l liniștească. Decizia nu era a lui. El dar trăgea niște concluzii pe baza datelor culese, iar șefii lui luau hotărârea. Iar Howard părăsește Indonezia din cauza unui atac bacterian, precum și proiectul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s